Este
lesne de remarcat astăzi o realitate duhovnicească ce subliniază un
scăzut interes şi de multe ori o superficială înţelegere a pocăinţei şi
în general a complexităţii vieţii interioare spirituale. Creştinul
contemporan şi mai ales omul modern resimt o oarecare presiune venită
din zona mecanismului civilizator care inevitabil urmăreşte să-şi impună
regulile general valabile şi poate constrictive şi în acelaşi timp se
confruntă cu lipsa de reacţie sau imobilitate în raport cu noul suflu
religios extrem-oriental uşor adaptabil în spaţiul saturat occidental,
precum şi în raport cu oferta cu pretenţii paleative a exerciţiilor
psihologice gustate în special în zona atât de animată a mondenităţii
mediatice.
Situaţia mondială actuală, în ceea ce priveşte libera circulaţie a
valorilor culturale, religioase şi economice, exodul forţei de muncă,
convieţuirea identităţilor religioase, cu întreaga paletă ofertantă,
creează o situaţie fără precedent în mentalul omului, provocându-i
mutaţii profunde în modul de înţelegere şi mai ales de trăire a
sentimentului religios. Deschiderea interculturală îl convinge să
înţeleagă şi să îşi însuşească ceea ce din punct de vedere religios,
cultural sau economic i se potriveşte cel mai bine, alegere ce îl face
să trăiască o anumită detaşare obiectivă ce nu-l mai constrânge să
păstreze implicit şi ethosul moştenit. Această dezrădăcinare îi oferă
doar oportunitatea supravieţuirii într-un decor artificial, străin şi de
cele mai multe ori, mereu altul, în interiorul căruia intensitatea
comuniunii cu celălalt este trăită cu aproximaţie din cauza lipsei
continuităţii şi a statorniciei.
Nimic nu poate fi mai autentic şi statornic decât actul liturgic ce
mijloceşte prezenţa lui Dumnezeu personal Care restaurează şi mereu
dinamizează umanul, orientându-l spre izvorul şi, în acelaşi timp,
destinaţia întregii existenţe. Omul se regăseşte plenar doar în
comuniune cu Dumnezeu spre Care tinde şi la Care se raportează mereu
reevaluându-şi starea filială şi penitenţială. Conştientizarea prezenţei
lui Dumnezeu în lăuntrul fiinţei umane naşte starea de continuă
pocăinţă şi înţelegere a omului ca persoană eclesială a unui Trup viu şi
dinamic în care Hristos este totul în toate.
Anul acesta a fost declarat de către Sfântul Sinod al B.O.R. Anul Omagial Euharistic atât
pentru a se sublinia valoarea inestimabilă a vieţii ce nu poate fi
câştigată decât prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Logosului prin Care toate s-au făcut, cât
şi pentru a conştientiza pe creştini în ceea ce priveşte pregătiea
spirituală absolut necesară în vederea unirii cu elementele euharistice.
Din acest motiv, am dorit să analizăm importanţa paternităţii
spirituale şi a duhovnicului pentru omul modern aflat permanent în
căutarea regăsirii de sine.
Primele cuvinte pe care le-a spus Hristos la începutul activităţii
Sale publice de predicare a Evangheliei mântuirii au fost acestea: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4,17). Deci, fără pocăinţă nu putem avea viaţă înnoitoare, mântuire, intrare în Împărăţia cerurilor.
Domnul nu va ierta pe nimeni fără pocăinţă...
În accepţiunea Sfinţilor Părinţi, mai ales cei neptici şi filocalici, regăsim acelaşi sfat, cu insistenţă repetat: "pocăiţi-vă!".
În Patericul egiptean, îl auzim pe Avva Meletie care, atunci când a fost întrebat de ce s-a îndepărtat în pustie, a răspuns: „Sunt un om păcătos şi m-am îndepărtat în pustie să mă pocăiesc”.
Paul Evdokimov, în cartea sa, Ortodoxia, vorbeşte
despre un „maximalism eshatologic” al monahilor, o chemare a deşertului
pentru cei care se retrag în acest spaţiu, eliberându-se de tentaţiile
lumii şi luptă pe faţă împotriva demonilor, sub semnul preîntâmpinării
Parusiei. Pocăinţa nu este doar o etapă a vieţii, ci o permanenţă, o
activitate ce face parte constitutivă din demersul spiritual al vieţii
omului.
În altă parte a Patericului, citim că Avva Sisoe zăcea pe patul de
moarte, iar ucenicii care-l vegheau au observat că acesta vorbea cu
cineva nevăzut. „Cu cine vorbeşti, îl întrebară ei”, iar Avva le-a răspuns: „Iată, îngerii vin să mă ia, iar eu îi rog să mă mai lase un pic să mă pocăiesc”. Unul dintre ucenici i se adresează: „Tu n-ai nevoie de asta, Avvo!” Sfântul Sisoe atunci i-a răspuns smerit şi convingător: „Vai mie, nici nu sunt sigur dacă am început vreodată să mă pocăiesc!”. În altă parte, Sfântul Marcu Ascetul a zis: „Nimeni
nu-i mai bun şi mai milostiv ca Dumnezeu... însă, El nu va ierta pe
nimeni fără pocăinţă...Toate poruncile se reduc la una singură, cea a
pocăinţei...căci nu vom fi pedepsiţi pentru mulţimea păcatelor
săvârşite, ci pentru cele de care nu ne-am pocăit... Pentru toată lumea,
pocăinţa se termină odată cu moartea.” („Traité spirituels et théologiques”, Abbaye de Bellefontaine). De asemenea, Avva Isaia adaugă: „Domnul
nostru Iisus Hristos, ştiind că viclenia vrăjmaşului este mare dintru
începuturi, ne-a rânduit pocăinţa până la cea din urmă suflare. Dacă nu
ar fi rânduit pocăinţa, nu ar fi fost posibilă mântuirea” (Recueil ascétique, 16,30, Abbaye de Bellefontaine).
Schimbarea minţii sau răsucirea duhului
Aceste câteva consideraţii, fundamentate pe experienţele părinţilor
duhovniceşti ai pustiului, ne fac să înţelegem faptul că pocăinţa este o
stare, un mod de vieţuire specific celor angajaţi în urcuşul
duhovnicesc şi care nu se referă doar la ei, sau la o perioadă istorică a
trăirilor intense spirituale anterioară nouă, ci este o cale pe care
trebuie să păşim şi noi, dincolo de toate neajunsurile etosului
mileniului în care trăim. De aceea este firească atitudinea noastră
interogativă referitoare la înţelesurile termenului, precum şi la
actualitatea experimentării acestei stări. Pocăinţa este o stare la fel
de actuală şi firească pentru omul contemporan, aşa cum a fost şi în
primele veacuri creştine, iar creştinul de astăzi nu are mai puţină
nevoie de curăţie decât au avut părinţii filocalici, pentru că Dumnezeu
spre Care tindem este neschimbat, iar omul, indiferent de gradul de
cunoaştere şi de acces la informaţie, rămâne acelaşi, în limitele firii
sale.
Termenul de pocăinţă, în general, evocă regretul de a fi păcătuit într-o formă sau alta; este
sentimentul de culpabilitate sau senzaţia de remuşcare provocată în
suflet de rana pe care am pricinuit-o aproapelui şi chiar nouă înşine.
Aşa o prezintă tratatele de morală creştină, mai ales cele scolastice. O
astfel de definiţie este totuşi incompletă şi insuficientă. Dacă
limităm pocăinţa la sentimentul de remuşcare, abia am realizat o etapă a
ei. Regretul că am rănit pe cineva cu atitudinea mea este un fapt
important, dar nu suficient. Metanoia, în limba greacă, înseamnă ceva mai mult; metanoia înseamnă schimbarea minţii sau răsucirea duhului;
deci nu numai regretul unei acţiuni trecute, ci transformarea
fundamentală a perspectivei noastre de acţiune, o nouă manieră de a
vedea pe Dumnezeu, pe aproapele şi pe tine însuţi. „Un mare act de inteligenţă”, cum zice Păstorul lui Herman din sec. al II-lea (Préceptes, IV, 2,2 din „Les Pères apostoliques”,
Cert), şi nu doar o „criză emoţională”. Pocăinţa nu este un acces de
remuşcare interioară, ci o convertire şi o recentrare a vieţii noastre
pe calea care duce la Hristos Mântuitorul.
Privită sub aceste aspecte: de spirit înnoitor al vieţii, convertire şi recentrare a vieţii, pocăinţa este un fapt pozitiv al existenţei umane şi nicidecum negativ. Sfântul Ioan Scărarul adaugă la aceasta: „Pocăinţa este fiica nădejdii şi renunţarea la deznădejde” (Scara
IV,1). Prin analogie, mai putem adăuga că pocăinţa nu este descurajare,
ci aşteptare ardentă; nu este silă de sine, ci afirmarea persoanei
făcută după chipul lui Dumnezeu. Prin urmare, a te pocăi înseamnă nu
atât a privi în jos la fărădelegile comise, la imperfecţiunile tale, cât
a ridica ochii către Dumnezeu, de unde vine ajutorul; nu a reveni la
păcatele noastre şi a le justifica, ci a înainta către Dumnezeu, cu
încredere, şi a părăsi trecutul păcătos; nu întoarcerea către ceea ce nu
am reuşit să facem, ci strădania de a deveni întru fiinţă prin harul
lui Hristos.
În acest caz, pozitiv, pocăinţa nu apare ca un simplu
act, ci ca o atitudine permanentă a vieţii. Pocăinţa nu este ceva care
se sfârşeşte aşa cum am termina o faptă, un eveniment, ci ea continuă
până la sfârşitul vieţii. Caracterul pozitiv al pocăinţei apare lămurit
în spusele Proorocului Isaia (9,1), pe care Sfântul Matei îl citează în
Evanghelia sa, înainte ca Hristos să cheme la pocăinţă: „Poporul care stătea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”
(Matei 4, 16). Pocăinţa este deci o iluminare, o trecere de la
întuneric la lumină. A te pocăi înseamnă, în acest context, a deschide
ochii razelor luminii dumnezeieşti, a nu rămâne în zorii dimineţii, ci a
aştepta întru trezvie amurgul vieţii. Eshatologic, pocăinţa reprezintă,
de asemenea, o deschidere faţă de realităţile vieţii veşnice, care nu
sunt numaidecât în viitor, ci prezente în realitatea cotidiană. A te
pocăi, în acest sens, reprezintă recunoaşterea faptului că împărăţia lui
Dumnezeu este lucrătoare în noi; în măsura în care aşteptăm viaţa
veşnică, totul se reînnoieşte în noi.
„Iisus mă iubeşte aşa cum sunt”
Legătura între pocăinţă şi viaţa veşnică, care înseamnă lumina cea neînserată
a Împărăţiei lui Dumnezeu, este deosebit de importantă. Este imposibil
să-ţi vezi păcatele tale înainte de a vedea lumina Împărăţiei lui
Hristos. În acest sens, parafrazând pe Teofan Zăvorâtul (1815-1894),
putem spune că atâta vreme cât într-o cameră nu pătrunde o lumină, nu
poţi observa praful care este în ea. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu
încăperea sufletului. Ordinea lucrurilor nu începe cu pocăinţa. Pentru a
trezi conştiinţa prezenţei lui Hristos în tine, mai întâi trebuie să-L
accepţi în viaţa ta, ca, întru lumina Lui, să poţi descoperi mizeria
păcatelor din interiorul tău. Aşadar, în momentul în care omul începe să
se apropie de Dumnezeu, începe să-şi vadă şi păcatele sale.
Acesta este deci începutul pocăinţei: o viziune asupra
frumuseţii ce vine de la Dumnezeu, nu o imagine a mizeriei, a urâciunii
şi a iadului. Pocăinţa trebuie să încurajeze, nu să descurajeze pe om: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”
(Matei 5,4), zice Hristos. Prin urmare, pocăinţa nu înseamnă doar
plângerea păcatelor, ci reconfortarea spirituală, care vine din iertarea
divină capabilă să restaureze fiinţa păcătosului, redâdu-i frumuseţea
iniţială şi revelându-se ca un fir nevăzut ce leagă pe om de Dumnezeu,
asemenea unei lumini ce luminează în noaptea păcatelor, dar pe care întunericul nu o poate cuprinde (cf. Ioan 1,5).
A te pocăi, cu alte cuvinte, înseamnă a recunoaşte că există binele
şi răul, dragostea şi ura; şi, în acelaşi timp, a afirma că binele este
mai puternic decât răul şi a crede în victoria ultimă a dragostei. Cel
curăţit de păcate, prin pocăinţă, este cel care acceptă miracolul pe
care-l face Dumnezeu cu el, iertându-i păcatele. Iar în măsura în care
penitentul acceptă acest miracol, trecutul păcătos pierde pentru el
caracterul ireversibil, care nu mai este o greutate intolerabilă.
Iertarea divină rupe legăturile cauzelor şi efectelor păcatului şi
dezleagă nodul pe care omul îl are în inimă şi pe care nu a putut singur
să-l desfacă.
Numeroşi sunt cei care deznădăjduiesc din cauza trecutului lor păcătos, zicând: „Nu-mi pot ierta niciodată răul pe care l-am făcut!”
Incapabili să se accepte aşa cum sunt, devin incapabili să creadă în
Dumnezeu, Cel ce iartă păcatele oamenilor. Astfel de oameni, în ciuda
angoasei care-i domină, nici n-au început starea de pocăinţă, n-au atins
înalta raţiune prin care să-şi dea seama că dragostea va fi biruitoare,
căci aceasta nu cade niciodată (cf. 1 Cor. 13, 1). Aceşti oameni n-au trecut prin „venirea în sine”, care constă în a zice: "Iisus mă iubeşte aşa cum sunt. El doar aşteaptă ca şi eu să-L iubesc în neputinţa mea". Acestea sunt esenţa şi fundamentul începutului pocăinţei.
Taina Spovedaniei – pocăinţa sacramentală
Imediat după întoarcerea prin pocăinţă către Hristos, în
suflet apare dorinţa întâlnirii cu El. Perioadele liturgice ale anului
bisericesc sunt făcute pentru acest lucru. Evident că cea mai bună
perioadă este cea a posturilor de peste an, dar cu precădere a Postului
Mare, pentru că slujbele şi cântările, toată imnologia constituie un
îndemn la pocăinţă. Această perioadă este primăvara, nu toamna, când
după gerul iernii, zilele încep să se mărească, iar natura reînvie: „Iată,
primăvara Postului a venit, iar cu ea au răsărit florile pocăinţei;
veniţi, fraţilor, să ne curăţim de tot păcatul şi să cântăm Domnului cu
bucurie: Iubitorule de oameni, slavă Ţie!”.
Aşadar, timpul pocăinţei din perioada Postului Mare este un timp de
bucurie, nu de tristeţe. Postul este o primăvară duhovnicească, iar
pocăinţa o floare care se deschide în aşteptarea rodului. Osteneala
postului devine o „tristeţe care produce bucurie”, cum afirmă Sfântul Ioan Scărarul (Scara VII).
Experienţa pocăinţei se dobândeşte, în mod deosebit, în
Taina Sfintei Spovedanii. Sensul acestui mister este bine rezumat în
scurta rugăciune de îndemn a preotului, pe care acesta o zice înaintea
penitentului ce începe a-şi spune păcatele sale: „Iată, Fiule, Hristos stă de faţă şi ascultă mărturisirea ta...”.
Parafrazând această rugăciune, îndemn şi încurajare, putem zice astfel:
„Fiule duhovnicesc, te spovedeşti nu mie, ci lui Hristos, Care,
nevăzut, stă de faţă, ascultându-te, Care este într-adevăr supărat de
greşelile tale şi ţi le cunoaşte pe toate, prin atotştiinţa Sa. Deci fii
încredinţat că nu suntem decât noi trei în faţa păcatelor şi
fărădelegilor tale. Eu sunt un păcătos ca şi tine, iar Dumnezeu cunoaşte
inimile noastre, dar m-a rânduit să-ţi ascult păcatele tale, pe care ca
un om le-ai făcut, iar El, ca un Dumnezeu, te poate ierta, cum mă va
ierta şi pe mine, dacă mă pocăiesc. „De vreme ce ai venit la doctor vezi să nu pleci nevindecat” (Molitfelnic).
În cadrul pocăinţei sacramentale trebuie să vedem pe
Hristos-Judecătorul, Care ne izbăveşte de neştiinţa condamnării din
cauza păcatelor săvârşite, dar, în acelaşi timp, să-L descoperim pe
Hristos-Doctorul vindecător, Care tămăduieşte rănile păcatelor noastre.
De aceea, spovedania nu trebuie privită doar sub aspect juridic, ci mai
ales terapeutic. Spovedania este deci o taină terapeutică, nu
juridico-punitivă. Astfel, în practica liturgică de la noi, cele două
taine, Spovedania şi Maslul, nu se disociază, ci sunt complementare,
considerate împreună ca „taina vindecării”. Ceea ce căutăm noi
în spovedanie este mult mai mult decât o dezlegare externă legalistă,
vizând, mai curând, vindecarea profundă a rănilor pricinuite de păcat
sufletului nostru. Noi, prin spovedanie, aducem în faţa lui Hristos nu
numai păcatele noastre, ci realitatea păcatelor în noi, care constă în
rănile sufletului pricinuite de acestea; adică acea compatibilitate
interioară a fiinţei noastre, care nu poate fi exprimată prin cuvinte,
pentru că scapă conştiinţei şi voinţei noastre. Recunoaşterea păcatului
ca stare maladivă a sufletului şi de înrobire a lui într-o tendinţă ce
este contrară fiinţei naşte implicit dorinţa primirii în lăuntrul său a
prezenţei lui Dumnezeu Care luminează şi restaurează apoi reintegrează
pe om în comuniune de iubire cu Părintele Său. Hristos redevine centrul
fiinţei, Cel care, vindecând rănile provocate de păcat, Se aşază ca
prezenţă euharistică în intimitatea inimii răsucind puterea cugetătoare a
minţii şi orientând-o spre hrana cea vie care întreţine existenţa umană
în veşnicie. Tocmai pentru aceea cerem să fim vindecaţi prin
spovedanie. Fiind deci un sacrament terapeutic, spovedania nu devine
nicicum imposibilă şi penibilă, o disciplină impusă de mai marii
Bisericii, ci un act de voinţă, care aduce bucurie interioară fiinţei
noastre, precum şi starea de har ce stabileşte liniştea sufletească a
persoanei. Prin spovedanie învăţăm că Dumnezeu este într-adevăr „nădejdea celor deznădăjduiţi”, „bucuria celor întristaţi”, „vindecarea celor bolnavi”.
Dumnezeu este Cel care primeşte mărturisirea sinceră a penitentului
„Nu suntem aici decât trei persoane: tu, eu şi Hristos”.
Ce fac, sau care este rodul acestora? A cărui acţiune este cea mai
importantă? Foarte mulţi liturgişti au tendinţa să pună accentul pe ceea
ce preotul duhovnic face, pe sfaturile şi încurajările lui. Dacă,
uneori, preotul duhovnic nu spune nimic elocvent, unii oameni cred că
nimic nu se împlineşte sau supraevaluează ceea ce fac ei înşişi. Şi
pentru că pun accentul pe efortul lor personal, pe starea lor
emoţională, spovedania devine un act trist, descurajant, ca un duş rece;
un lucru necesar, dar dezagreabil, care trebuie împlinit, dar terminat
cât mai repede. Spunând acestea trebuie precizat faptul că, în timpul
spovedaniei, accentul nu trebuie pus nici pe duhovnicul săvârşitor al
tainei, nici pe păcătosul în stare de pocăinţă şi mărturisire a
păcatelor, ci pe Dumnezeu Cel care primeşte mărturisirea sinceră a
penitentului şi Care prin iertare îl integrează şi reabilitează. Chiar
dacă i se cere penitentului o pregătire prealabilă mărturisirii
păcatelor sau un examen de conştiinţă minuţios, el vine totuşi în faţa
lui Dumnezeu cu mâinile goale, neputiincios, fără pretenţia că va ieşi
vindecat şi cu dorinţa de vindecare. El nu vine la preot, ci în faţa lui
Dumnezeu; preotul trebuie să devină portărelul care introduce
penitentul în prezenţa lui Dumnezeu. El nu este cel care dă vindecarea,
ci doar un recepţionist în sala de aşteptare pentru operaţie. Lui
Hristos I se face mărturisirea, nu preotului: „Hristos stă de faţă, primind mărturisirea ta”.
De aceea, iertarea vine de la Hristos, nu de la preot. Într-o carte de
rugăciuni am scris o rugăciune care pune accentul pe acest lucru –
Rugăciune pentru părintele duhovnic: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, Care pe desfrânate şi pe tâlharul i-ai primit, primeşte şi
rugăciunea pe care ţi-o aduc, cu smerenie, pentru părintele meu
duhovnicesc, cel ce mijloceşte la tine pentru iertarea păcatelor mele.
Luminează-l şi-l înţelepţeşte ca să mă poată povăţui spre împlinirea
faptelor bune şi să pun început bun de pocăinţă. Binevoieşte, Doamne, ca
prin el, Tu Însuţi să-mi vorbeşti, să mă mângâi şi să-mi dai nădejdea
mântuirii, iertându-mi păcatele cu care te-am supărat de atâtea ori. Fă,
Doamne, ca dezlegarea pe care o voi primi, după spovedania sinceră a
păcatelor mele, să fie dezlegarea şi iertarea Ta cea dumnezeiască, ca
întru curăţia inimii să preaslăvesc Sfânt Numele Tău, al Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, în
vecii vecilor. Amin.”.
Din momentul în care privim spovedania ca pe un act divin – al lui
Hristos, nu al nostru – această taină ne va apărea într-o lumină
pozitivă, excluzând teama şi angoasa din fiinţa noastră. Ea nu mai este
considerată ca o experienţă a slăbiciunii umane, ci ca experienţă a
dragostei divine în noi, care se exaltă prin obţinerea iertării curative
din partea lui Dumnezeu. Nu ne mai regăsim în postura Fiului risipitor,
pe drumul întoarcerii către casa părintească, greoi, întrebători,
grijulii, trişti şi îndoielnici, ci plini de curaj, angajaţi spre
împlinirea virtuţilor, plini de bucurie şi veselie duhovnicească.
Păstrez imaginea unui părinte al Sihăstriei (Părintele Nicandru), care
spunea adesea celor ce aveau teamă de spovedanie: „Fraţilor,
câteodată am conştiinţa că sunt negru ca un diavol, dar nădejdea
mântuirii nu mi-o pierd niciodată. Dumnezeu mă iubeşte aşa cum sunt
eu!”.
Ca toate celelalte taine, şi spovedania este un act
divino-uman, în care există o convergenţă şi o cooperare între harul lui
Dumnezeu şi voinţa noastră liberă. Ambele sunt necesare, însă ceea ce
face Dumnezeu este lucrul cel mai important. Spovedania nu este, deci,
ceea ce facem noi cu ajutorul duhovnicului, ci ceea ce face Dumnezeu cu
noi şi în noi. În acest sens, Sfântul Ioan Hrisostom spune: „Să
acceptăm remediul mântuitor al pocăinţei; să acceptăm iertarea Lui care
ne vindecă, căci nu noi suntem cei care oferă, ci El este Cel Care dă” (Sfântul Ioan Hrisostom, Despre pocăinţă). Se cuvine să spunem că termenul folosit pentru spvedanie în limba greacă, „exomologesis” înseamnă, în acelaşi timp, mărturisirea păcatelor şi mulţumirea care recurge din darurile iertării primite.
Paternitatea duhovnicească
Şi totuşi, care este rolul preotului în această sinergie?
Acesta este semnificativ, mai ales pentru cei ce au şansa să găsească
un duhovnic bun, care exercită o paternitate spirituală compatibilă cu
determinarea penitentului de a trăi viaţa în Hristos. Funcţia sa nu este
de a da sfaturi şi iertare în mod automat. El poate lega şi dezlega. El
poate refuza iertarea cuiva, deşi aceasta trebuie să se facă foarte rar
şi întemeiat, sau poate impune o penitenţă riguroasă, interzicând
pentru un anumit timp de la primirea Sfintelor Taine (Euharistia),
administrând un canon de pocăinţă. Chiar dacă nu mai este aşa de
frecvent acest lucru în practica ortodoxă contemporană, nu trebuie
neglijat faptul că preotul duhovnic nu are niciun drept de a refuza
necondiţionat iertarea, deoarece se anulează rolul sacramental al
spovedaniei.
În Biserica primelor secole, Taina Spovedaniei era,
într-adevăr, mai severă. Pentru păcatul desfrânării, Sfântul Vasile cel
Mare prescria şapte ani oprirea de la Împărtăşanie, iar Sfântul Grigorie
Teologul, nouă ani. În legislaţia canonică ulterioară, atribuită
Sfântului Ioan Postitorul, oprirea de la Împărtăşanie pentru acelaşi
păcat s-a redus la 2 ani, cu un post riguros din partea penitentului.
Pentru omucidere din culpă (spre exemplu omorârea cuiva într-un accident
de circulaţie), Sfântul Vasile exclude pe creştin de la Împărtăşanie
între 10 şi 11 ani; Sfântul Grigorie, nouă ani. Pentru aceeaşi faptă,
Sfântul Ioan Postitorul reduce excluderea la trei ani, însoţită de un
post riguros.
Aceste exemple dovedesc faptul că episcopul sau preotul,
ca duhovnici, trebuie să fie conştienţi de rolul lor; să aplice cu
acrivie canoanele sau, prin iconomie ori pogorământ, să adapteze
hotărârile Sfinţilor Părinţi la situaţiile contextuale actuale.
Principiul exigenţei trebuie, totuşi, să rămână în vigoare. Duhovnicul
este suveran, folosind canoanele ca pe un ghid, nu ca pe un cod penal.
Credinciosul trebuie să fie cât mai conştient de statutul său în
Biserică, iar duhovnicul, de asemenea, conştient de rolul său de părinte
duhovnicesc. Un duhovnic adevărat, pentru a îndrepta pe cineva, trebuie
să folosească mai mult pogorământul. În ceea ce priveşte oprirea de la
unirea cu Hristos euharistic şi administrarea canonului, un rol
fundamental nu trebuie să-l aibă gravitatea păcatului, cât mai ales
recunoaşterea stării păcătoase şi intensitatea şi sinceritatea dorinţei
de iertare, precum şi hotărârea de schimbare a vieţii.
Spovedania nu este un tribunal, ci o clinică
La începutul acestui eseu am arătat că pentru a vedea mizeria şi
praful dintr-o încăpere trebuie ca, mai întâi, în acel loc să pătrundă o
lumină. Aşa şi unii duhovnici, pentru a îndrepta pe cineva, în urma
comiterii unor păcate, mai întâi dau dezlegarea păcatelor după
spovedania sinceră, apoi, în cadrul Sfintei Liturghii îl împărtăşesc cu
Trupul şi Sângele Mântuitorului, astfel încât, în lumina şi puterea lui
Hristos, penitentul să poată împlini ulterior canonul rânduit. Se
consideră, prin această metodă, că este mult mai bine ca omul să aibă pe
Hristos în fiinţa sa, ca să poată lupta împotriva păcatului. A nu-l
împărtăşi decât peste câţiva ani înseamnă a-l lăsa singur, fără lumină
şi putere duhovnicească, să rătăcească prin labirintul şi hăţişul
acestei vieţi. Atâta vreme cât penitentul, care-şi va mărturisi sincer
păcatele, doreşte să iasă din decăderea morală cauzată de fărădelegi,
unii duhovnici îşi asumă responsabilitatea de a-l împărtăşi pe acesta
imediat după spovedanie, în cadrul Liturghiei celei mai apropiate. E şi
această practică un alt mod de a recupera oaia cea rătăcită, care, fără lumină, riscă să se piardă din nou în pustiu şi să deznădăjduiască în căutarea mântuirii.
Aşadar pocăinţa nu trebuie să fie considerată o pedeapsă
expiatoare. Mântuirea este darul liber al harului divin. Doar prin
propriile eforturi nu putem niciodată spăla păcatele săvârşite. Hristos
este unic Mediator între noi şi Dumnezeu Tatăl şi singur Mântuitor. Prin
El suntem iertaţi în mod gratuit sau nu suntem iertaţi. Noi nu avem
niciun merit personal împlinind pocăinţa, căci Dumnezeu ne-a dăruit-o în
mod deliberat. De aceea pocăinţa trebuie privită numai în sens
terapeutic, nu juridic. Spovedania nu este un tribunal, ci o clinică
unde primim medicamentul vindecării de la Hristos. Dacă mărturisirea
păcatelor reprezintă operaţia clinică a sufletului, pocăinţa şi iertarea
reprezintă medicamentele care redau sănătatea bolnavului convalescent.
Învestit cu darul de a lega şi dezlega păcatele celor
nevrednici, duhovnicul, bineînţeles, este coresponsabil în actul
penitenţial. Totuşi, după cum am arătat mai sus, rolul său este limitat.
Chiar dacă în momentul dezlegării, adică al epiclezei tainei, când pune
mâinile pe capul penitentului, preotul duhovnic este cel care
vizualizează prezenţa lui Dumnezeu nevăzut, fiind martor şi mediator
între penitent şi Dumnezeu, el rămâne un om ca toţi oamenii, un păcătos
în perspectiva convertirii, care are şi el nevoie, întotdeauna, de
iertarea lui Dumnezeu. În fapt, există o relaţie reciprocă între
penitent şi duhovnic: preotul are nevoie de credincioşi, iar
credincioşii de preot. Duhovnicul, la rândul său, trebuie să se
spovedească, pentru a avea mereu conştiinţa că niciodată nu înlocuieşte
pe Dumnezeu în Biserică, ci doar Îl face prezent.
Hristos este Cel Care dă iertarea păcatelor
Rolul preotului, ca martor şi companion al penitentului, apare mai
clar în modalitatea exterioară de săvârşire a Tainei Spovedaniei. În mod
normal, duhovnicul nu trebuie să stea aşezat când penitentul stă în
genunchi, căci aceasta ar lăsa să se înţeleagă că el este mai curând
judecător decât martor. Mai precis, ar trebui ca penitentul să stea în
genunchi, iar preotul în picioare, în faţa lui Hristos, la începutul
spovedaniei, când citesc rugăciunile tainei. După aceasta, atât preotul,
cât şi penitentul să se aşeze confortabil pe scaun şi, faţă către faţă,
să se împlinească Taina Mărturisirii. La final, penitentul se aşază din
nou în genunchi şi preotul se ridică şi citeşte rugăciunile de
dezlegare. Aceasta ar arăta că cei doi nu sunt superiori unul altuia, ci
au doar roluri diferite în Biserica lui Hristos. Nici practica mai
veche din Biserica noastră nu este rea, însă presupune un efort din
partea tuturor. Aceasta prevede ca penitentul să rămână îngenuncheat pe
timpul mărturisirii, însă preotul, stând în picioare, trebuie să se
aplece asupra celui îngenuncheat pentru a-l asculta, prin acest fapt
arătând că cei doi sunt în faţa lui Hristos, Care este săvârşitorul
tainei.
Rugăciunea de iertare exprimă fără echivoc faptul că
Hristos este Cel Care dă iertarea păcatelor. Este adevărat că din
secolul al XVII-lea s-a introdus formula de sorginte apuseană, prin care
se arată că preotul este săvârşitorul tainei, spunând: „Iar eu, nevrednic preot şi duhovnic, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale...”,
dar aceasta nu schimbă cu nimic locul pe care fiecare din cei prezenţi
în actul spovedaniei îl au, şi în niciun caz rolul făptuitorului tainei.
Sfătuiesc pe duhovnici să o zică în continuare, dar să fie întotdeauna
precedată de rugăciunea: „Stăpâne, Hristoase, Domnul nostru, Care
eşti mântuirea robului tău (N), Milostive îndurate şi îndelung
răbdătorule, Căruia Îţi pare rău de răutăţile noastre...” (Molitfelnic).
Astfel, iertarea are puterea reintegrării fiinţei umane
ca persoană eclesială în comuniune cu semenii săi şi cu Dumnezeu în
trupul mistic al Bisericii şi, în acelaşi timp, deschide perspectiva
conlucrării energiilor ei cu harul divin comunicat mistagogic, ce are
capacitatea refacerii şi transfigurării chipului desfigurat de păcat.
Spovedania devine astfel întâlnirea tainică şi reală cu sinele, calea
regăsirii de sine şi conştientizarea limitei şi a slăbiciunii proprii,
şi a tendinţei maladive a căutării absolutului în surogate, ieşirea din
tenebrele morţii spirituale ca înstrăinare de Dumnezeu, este învierea
sufletului care se regăseşte în braţele Părintelui său. În acest drum al
căutării de sine şi al întânirii cu Dumnezeu, rolul fundamental al
părintelui spiritual întregeşte comuniunea de iubire, el fiind călăuza
prin care Dumnezeu îndrumă şi pregăteşte sufletul penitentului pentru
întâlnirea cu Hristos euharistic şi centrul fiinţei celui ce prin
metanoia îşi încordează întreaga atenţie spre El. Mai mult decât
exerciţiul psihologic, care are cel mult puterea identificării unor
cauze ale unui anumit tip de comportament, Taina Spovedaniei are puterea
vindecării şi reabilitării fiinţei umane în integralitatea sa
psihosomatică şi, mai mult decât atât, a reintegrării în comuniune cu
Dumnezeu şi, implicit, a reabilitării în demnitatea de fii ai Părintelui
ceresc.
