Vrînd să începem viaţa Sfîntului Prooroc Ilie
Tesviteanul, văzătorul cel slăvit şi învăţătorul poporului celui
depărtat de la Dumnezeu, mustrătorul împăraţilor celor fărădelege şi
pedepsitorul proorocilor mincinoşi, minunatul făcător de minuni şi
rîvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus şi cerul i-a dat
ascultare, marelui plăcut al lui Dumnezeu, a celui ce petrece pînă acum
în trup şi va să fie, ca o înainte cuvîntare, mergător înainte la a
doua venire a lui Hristos, vom punem înainte faptele care le-a făcut el,
pentru cea mai luminoasă arătare a rîvnei lui, cu care s-a nevoit către
Domnul Dumnezeu.
De la început, popoarele lui Dumnezeu cele alese,
care se înmulţiseră în douăsprezece seminţii, după numărul celor
doisprezece fii ai lui Israil, au fost nedespărţite între dînsele, cu o
unire şi o sfătuire îndreptîndu-se, cu un povăţuitor care s-a început de
la Moise, de la Isus al lui Navi şi de la ceilalţi judecători ai lui
Israil, pînă la împăratul David şi Solomon. După Solomon a luat
împărăţia fiul său, Roboam, şi, ca un tînăr, nebăgînd în seamă sfatul
cel bun al bătrînilor celor înţelepţi, ci ascultînd sfatul cel răzvrătit
al tinerilor celor de o seamă cu dînsul, a început a asupri poporul lui
Israil, îngreunîndu-l cu diferite dăjdii şi pedepsindu-l cu bătăi şi
risipiri. Atunci cele zece seminţii ale lui Israil, desfăcîndu-se de
dînsul şi-au ales alt împărat cu numele Ieroboam. El a fost mai înainte
rob al lui Solomon, pe care împăratul vrînd să-l bată pentru oarecare
pricină, acesta a fugit în Egipt, unde a stat pînă la moartea lui
Solomon.
Apoi, s-au întors seminţiile lui Israil, ce se
despărţiseră de Roboam, fiul lui Solomon, care împărăţea în Ierusalim
numai peste două seminţii: peste seminţia lui Iuda şi peste cea a lui
Veniamin. Iar Ieroboam, robul lui Solomon, împărăţea peste zece seminţii
ale lui Israil, în cetatea Sichem cea înnoită de dînsul şi care mai pe
urmă a fost risipită. Deci, cele două seminţii care rămăseseră cu fiul
lui Solomon, Roboam, formau împărăţia lui Iuda; iar cele zece seminţii
care rămăseseră cu robul lui Solomon, Ieroboam, se numeau împărăţia lui
Israil. Deşi seminţiile lui Israil se despărţiseră în două părţi, totuşi
ele slujeau împreună unui singur Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al
pămîntului. Dar ele, neputînd să mai aibă alte biserici, decît numai pe
cea din Ierusalim zidită de Solomon, şi nici alţi preoţi, decît numai pe
cei puşi de Dumnezeu, de aceea popoarele din împărăţia lui Israil
veneau în toţi anii la Ierusalim să se închine Domnului Dumnezeu, cu
aducere de jertfe.
Ieroboam, împăratul lui Israil, văzînd aceea s-a
gîndit în sine, zicînd: "Aceste popoare, dacă vor merge totdeauna astfel
pe la Ierusalim, pentru închinare lui Dumnezeu, iarăşi se vor lipi de
împăratul lor cel dintîi - de fiul lui Solomon -, şi pe mine mă vor
ucide". Acestea gîndindu-le, căuta cum ar putea să întoarcă pe
israiliteni să nu se mai ducă în Ierusalim; şi s-a gîndit că nu poate
să-i întoarcă pe dînşii de a se mai duce la Ierusalim, dacă nu-i va
întoarce pe ei de la credinţa în Dumnezeu. Ştiind el că poporul acela
este lesne aplecat spre închinarea de idoli şi spre toată jertfa cea
fărădelege, s-a gîndit să-i depărteze pe ei de la Dumnezeu printr-un
meşteşug ca acesta:
Împăratul cel fărădelege, urmînd celor vechi şi
depărtaţi de Dumnezeu, precum făcuseră şi israilitenii cei de demult
cînd ieşiseră din Egipt, a făcut doi viţei de aur şi, chemînd la dînsul
tot poporul acela şi arătîndu-i, le-a zis: "Aceştia sînt zeii tăi,
Israile, care te-au scos din pămîntul Egiptului! Deci, nu mai umblaţi de
acum la Ierusalim, ci să vă închinaţi acestor zei". Apoi, a pus acei
viţei în diferite locuri; pe unu în Betel şi pe altul în Dan. El le-a
zidit idolilor case frumoase şi le-a rînduit în cinstea lor diferite
praznice, apoi el singur s-a făcut slujitor al lor. El a poruncit, spre
înşelarea popoarelor celor iubitoare de păcate, să săvîrşească toată
fărădelegea lîngă acei idoli în chip de viţei de aur, la necuratele lor
praznice.
Astfel, acel împărat păgîn, pentru o împărăţie
vremelnică, singur a căzut de la Dumnezeu şi pe toate cele zece seminţii
le-a întors de la Dînsul. Deci, poporul întreg se ţinea după acel
împărat şi după ceilalţi împăraţi ai lui Israil, de aceeaşi păgînătate
şi închinători de idoli, precum se deprinsese astfel de la Ieroboam. Dar
Preabunul Dumnezeu, nevrînd să părăsească pe poporul care îl părăsise
pe El şi căutînd întoarcerea lor, le-a trimis proorocii Lui cei sfinţi,
ca să le arate rătăcirea lor şi să-l sfătuiască, ca, izbăvindu-se din
cursele diavolului, să se întoarcă iarăşi la credincioasa cinstire a
Dumnezeului cel adevărat. Între alţi prooroci, care din diferite timpuri
au fost trimişi la dînşii, a fost şi acesta, despre care ne este nouă
vorba, adică Sfîntul Ilie cel mare între prooroci, despre a cărui
naştere se povestesc multe de către cei vrednici de credinţă.
Patria Sfîntului Ilie, proorocul lui Dumnezeu, a fost
ţara Galaadului, de cealaltă parte de Iordan, care se învecinează cu
Arabia şi cu cetatea Tesvi, după care s-a numit şi Tesviteanul. El s-a
născut din seminţia lui Aaron, din tată cu numele Sovac. În timpul în
care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut nişte bărbaţi
îmbrăcaţi în haine albe, vorbind cu pruncul şi învelindu-l pe el cu foc,
băgîndu-i văpaie de foc în gură, ca să mănînce. Aceasta văzînd-o tatăl
său şi spăimîntîndu-se, s-a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia
sa. Unul din acei preoţi, bărbat mai înainte- văzător, i-a zis: "Omule,
nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să ştii că el va fi
locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvîntul lui va fi ca focul de
puternic şi de lucrător. Rîvna lui către Domnul şi viaţa lui fiind
bineplăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israil cu sabie şi cu foc".
Un semn ca acesta şi o mai înainte-vestire pentru
Sfîntul Ilie la naşterea lui i-a fost arătată, adică ce fel avea el să
fie, după ce va veni la vîrsta bărbatului desăvîrşit. Pruncul, crescînd,
avea înclinare către preoţie, ca unul ce era din seminţie preoţească.
Deci, punîndu-şi nădejde în Dumnezeu din tinereţe, a iubit curăţia
fecioriei şi petrecea într-însa ca un înger al lui Dumnezeu, cu sufletul
şi cu trupul. Lui îi plăcea să se îndeletnicească în dumnezeiasca
gîndire. Adeseori ieşea la linişte în locurile pustiului şi astfel mult
vorbea cu Însuşi Dumnezeu, prin rugăciunea cea fierbinte, arzînd ca un
serafim de dragoste înfocată către Dînsul. El era iubit de Dumnezeu,
pentru că Domnul iubeşte pe cei ce-L iubesc pe El. Toate cîte cerea de
la milostivirea lui Dumnezeu, le lua ca unul ce aflase înaintea Lui mult
dar.
Sfîntul Ilie, auzind şi văzînd fărădelegile ce se
făceau în poporul cel răzvrătit a lui Israil - împăraţii petrecînd în
păgînătate, judecătorii şi cei mari făcînd nedreptăţi, popoarele slujind
urîciunilor idoleşti, fără frică şi fără teamă de Dumnezeu,
tăvălindu-se în necurăţie şi aducînd pe fiii lor ca jertfă diavolilor;
iar adevăraţii cinstitori de Dumnezeu se primejduiau în strîmtorare şi
în prigonire, necăjindu-se şi dîndu-se la moarte -, îl durea foarte tare
inima şi se tînguia; pe de o parte, pentru pierderea sufletelor
omeneşti, iar pe de alta, pentru prigonirea cea cumplită împotriva
drepţilor. El se mîhnea mai vîrtos pentru necinstirile ce se făceau
adevăratului Dumnezeu de cei necredincioşi, se întrista şi se umplea de
rîvnă pentru toate cîte vedea.
Deci, mai întîi se rugă la Dumnezeu să întoarcă pe
cei păcătoşi la pocăinţă; dar, de vreme ce Dumnezeu are trebuinţă de la
cei păcătoşi de chiar voinţa lor spre bine, iar în acei oameni
împietriţi nu era deloc acea voinţă a binelui, de aceea proorocul
rîvnind foarte mult, s-a rugat lui Dumnezeu să-i pedepsească vremelnic,
ca măcar astfel să se înţelepţească. Dar, văzînd pe Domnul zăbavnic spre
pedepsire, ca pe un iubitor de oameni şi îndelung răbdător, a îndrăznit
a cere să-i poruncească lui să pedepsească pe cei călcători de lege, că
poate se vor întoarce oamenii spre pocăinţă cînd vor fi pedepsiţi de
om. Deci el nu s-a depărtat de o rugăciune ca aceea pînă ce nu a
cîştigat-o. A luat cererea aceea de la Preaînduratul Dumnezeu pentru că
El nu voia, ca un Părinte iubitor de fii, să mîhnească pe acel iubit rob
al Său, care Îi slujea Lui ca un fiu, necălcînd nici cea mai mică
poruncă a Lui; ci precum Ilie Îi era în toate ascultător, nemîhnindu-L
cîtuşi de puţin vreodată, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta rugăciunile
lui, nemîhnindu-l pe dînsul.
Pe acea vreme împărăţea peste Israil, Ahab, împăratul
cel fărădelege, avînd scaunul său în Samaria - acel loc era atunci al
treilea scaun al împărăţiei lui Israil. Cel dintîi era în partea lui
Efrem. Al doilea, în Tere, în partea lui Manasi. Al treilea, în Samaria,
tot în partea lui Efrem. Ahab şi-a luat de soţie pe Izabela, fata lui
Ieteval, împăratul Sidonului şi a adus cu ea în Samaria pe urîciunea
acelei cetăţi, pe idolul Baal şi l-a pus în casa lui, pe care o zidise
în Samaria. Ei se închinau aceluia ca unui Dumnezeu şi tot Israilul
venea la închinarea idolului Baal. Acel împărat a mîniat pe Dumnezeul
Cel Preaînalt, mai mult decît toţi împăraţii care au fost în Israil
înaintea lui, căci a înmulţit foarte mult închinăciunea de idoli în
împărăţia sa. Deci, proorocul lui Dumnezeu Ilie, a mers la Ahab, fiind
plin de rîvnă către Dumnezeu, spre a-l mustra pentru rătăcire, că,
părăsind pe Dumnezeul lui Israil, se închina diavolilor şi pe toate
popoarele le trăgea cu sine în pierzare.
Văzînd pe împărat că nu asculta sfaturile lui,
Sfîntul Prooroc Ilie a adăugat şi fapte pe lîngă cuvinte, pedepsind pe
potrivnicul lui Dumnezeu şi pe poporul lui. El a zis: Viu este
Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israil, înaintea Căruia stau eu, că
nu va fi în anii aceştia rouă şi ploaie din cer pe pămînt, decît numai
prin cuvîntul gurii mele. Aceasta zicînd, a plecat dinaintea lui
Ahab. Deci, îndată cu cuvîntul proorocului s-a încuiat cerul şi s-a
făcut secetă şi nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus
pe pămînt, iar uscăciunii pămîntului a urmat nerodirea, lipsa de hrană
şi foametea poporului. Pentru că împăratul greşind singur, a venit mînia
lui Dumnezeu asupra lui şi a tuturor şi toată împărăţia se primejduia,
ca şi mai înainte pentru păcatul lui David. Proorocul lui Dumnezeu,
Ilie, aştepta să se pedepsească Ahab, împăratul lui Israil şi,
cunoscîndu-şi rătăcirea sa, să se întoarcă prin pocăinţă la Dumnezeu şi
pe popoarele cele răzvrătite să le întoarcă cu sine la calea cea
dreaptă.
După ce l-a văzut pe Ahab petrecînd în împietrire ca
pe Faraon şi că nici nu gîndea să se lase de acea păgînătate, ci mai
vîrtos mergînd în adîncul răutăţii, prigonind şi ucigînd pe cei ce
slujeau lui Dumnezeu cu dreaptă credinţă, a lungit acea pedeapsă pînă în
al doilea şi al treilea an. Atunci s-a împlinit cuvîntul Sfîntului
Prooroc Moise, întîiul văzător de Dumnezeu, care a zis către Israil: Va fi cerul deasupra capului tău de aramă şi pămîntul cel de sub tine de fier.
Pentru că, încuindu-se cerul, pămîntul nu avea umezeală, nici îşi dădea
rodul său asupra lui; pomii şi florile se vestejiseră şi toată iarba
pămîntului se uscase.
Astfel pieriseră toate roadele pămîntului, grădinile,
ţarinile şi cîmpiile se făcuseră pustii, fiindcă nu puteau nici să are,
nici să semene. Izvoarele apelor se uscaseră, rîurile erau mici şi
pîraiele secaseră, iar apele care erau mari se împuţinaseră. Tot
pămîntul rămăsese fără de apă şi uscat, încît oamenii, dobitoacele şi
păsările mureau de foame. Dar această foamete nu era numai asupra
poporului lui Israil, ci venise şi asupra ţărilor dimprejur, pentru că,
aprinzîndu-se o casă din cetate, erau în primejdie şi cele de
primprejur. Astfel, casa lui Israil atrăgînd asupra sa mînia lui
Dumnezeu, din această pricină pătimea toată lumea.
Acestea s-au făcut nu atît cu mînia lui Dumnezeu, cît
cu rîvna proorocului Ilie, pentru că Domnul, Preamilostivul iubitor de
oameni, biruindu-se de îndurările Sale şi văzînd primejdia popoarelor şi
pieirea tuturor vieţuitoarelor, voia să trimită ploaie pe pămînt; dar
se oprea, făcînd voia proorocului, care zisese: Viu va fi Domnul, că nu va pogorî ploaie sau rouă pe pămînt, decît numai prin cuvîntul gurii mele. Zicînd
acestea, el era cuprins după Dumnezeu cu atîta rîvnă, încît nu se cruţa
nici pe sine; căci ştia că, dacă va lipsi hrana de pe pămînt, atunci şi
el va răbda aceeaşi foamete ca şi celelalte popoare. Însă nu se
îngrijea de aceasta, mai bine voia să moară de foame decît să miluiască
pe păcătoşii care nu se pocăiau şi erau ca nişte vrăjmaşi ai lui
Dumnezeu.
Dar Domnul cel milostiv, a trimis pe prooroc într-un loc deosebit, depărtat de oameni, zicîndu-i: Du-te
spre răsărit şi ascunde-te la pîrîul Cherit cel de lîngă Iordan. Acolo
vei bea apă din pîrîu, iar corbilor le-am poruncit să te hrănească.
Domnul a făcut aceasta, pe de o parte, ca să păzească pe prooroc de
mîinile ucigaşe ale Izabelei, iar pe de altă parte, că nu voia să-l
omoare cu foamea, ci să-l aducă în umilinţă pentru popoarele care se
topeau şi mureau de foame şi sete, prin chipul corbilor şi al rîului
Cherit. Firea corbilor este mult mai mîncătoare de cărnuri decît a altor
păsări şi nu se milostivesc nu numai spre oameni, dar nici spre puii
lor; căci cum fac pui, îndată îi părăsesc să moară de foame, zburînd
aiurea.
Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu îi hrăneşte,
trimiţîndu-le în gură muşte din văzduh. Deci, corbii, zburînd în toate
zilele la prooroc, după porunca lui Dumnezeu, îi aduceau hrană:
dimineaţa pîine, iar seara carne. Dumnezeu, orînduind aceasta, părea
că-i grăieşte cu vorbe tainice în inima lui: "Vezi, cum corbii, care
sînt sălbatici, lacomi, mîncăcioşi, urîtori de pui, se ostenesc pentru
hrănirea ta? Ei singuri, fiind flămînzi, îţi aduc ţie de mîncare; iar
tu, fiind om, nu te milostiveşti spre oameni. Tu nu voieşti să omori
numai pe oameni, ci şi dobitoacele şi păsările!" Asemenea, cînd
proorocul a văzut după cîteva zile şi rîul secat, Dumnezeu a zis către
dînsul: "Acum este vremea de a milui făptura cea muncită şi a trimite
ploaie spre dînsa, ca să nu mori nici tu de sete". Însă rîvnitorul lui
Dumnezeu se întărea, rugîndu-se lui Dumnezeu dimpotrivă, ca să nu fie
ploaie, pînă ce nu se vor pedepsi cei neînvăţaţi şi se vor pierde de pe
pămînt vrăjmaşii lui Dumnezeu.
Deci, Domnul, plecînd cu înţelepciune spre milă pe
robul Său, l-a trimis în Sarepta Sidonului, care nu era sub stăpînirea
împăratului lui Israil, la o femeie văduvă şi săracă, ca să se gîndească
în sine cîtă primejdie a adus nu numai asupra oamenilor bogaţi şi
însuraţi, dar şi asupra văduvelor sărace, cărora, nu numai în vreme de
foamete, ci şi în îndestulare şi belşug, de multe ori le lipseşte hrana
zilnică. Proorocul, ducîndu-se la porţile acelei cetăţi, a văzut acolo o
văduvă adunînd lemne, nu mai mult decît două despicături; dar nu avea
nici făină în vas, decît numai un pumn şi într-un ulcior o picătură de
untdelemn. El, fiind flămînd, a cerut de la dînsa o bucată de pîine. Ea,
spunîndu-i despre sărăcia cea mare, i-a zis şi aceasta, că din acel
pumn de făină trebuie să gătească masa cea mai de pe urmă pentru ea şi
pentru copilul ei, iar după aceea să moară de foame.
Omul lui Dumnezeu putea şi prin aceea să se umilească
şi să-i fie milă de toate văduvele cele sărace, care se topeau de
foame, dar rîvna cea mare din el către Dumnezeu biruia pe toate,
neîngrijindu-se de făptura care pierea, voind numai să preamărească pe
Făcătorul şi să arate în toată partea cea de sub cer tăria cea
atotputernică a Aceluia. El, avînd de la Dumnezeu darul facerii de
minuni, după măsura credinţei sale, a înmulţit cu îndestulare făina şi
untdelemnul în casa văduvei. Astfel au fost hrăniţi de dînsul pînă ce a
trecut vremea de foamete. El a înviat cu rugăciunea sa pe fiul ei care
murise, prin suflarea de trei ori asupra lui. Despre acest lucru se
citeşte în dumnezeiasca Scriptură şi se povesteşte că numele lui era
Ionă, care, venind în vîrstă, s-a învrednicit de darul proorocesc. El a
fost trimis de Dumnezeu să propovăduiasca pocăinţă în cetatea Ninive şi,
fiind înghiţit de un chit, a ieşit din el după trei zile. Aceasta a
închipuit în sine Învierea lui Hristos cea de a treia zi, precum se
povesteşte pe larg în prooroceasca lui carte şi în viaţa lui.
După trecerea celor trei ani de neplouare şi de
foamete, preabunul Dumnezeu, văzînd zidirea sa că se topise desăvîrşit
de foame, s-a pornit spre milostivire şi a zis către robul Său Ilie:
"Du-te şi te arată lui Ahab, pentru că voiesc să miluiesc lucrul
mîinilor mele, să dau ploaie şi să adăp pămîntul cel uscat prin cuvîntul
gurii tale, ca să-l fac aducător de roade; căci acum şi Ahab se pleacă
spre pocăinţă şi te caută, voind să te asculte la ceea ce-i vei
porunci". Plecînd Proorocul Ilie din Sarepta Sidonului, s-a dus în
Samaria, cetatea împărăţiei lui Israil.
Împăratul Ahab avea un iconom cu numele Obadia,
bărbat temător de Dumnezeu, slujind cu credinţă aceluia. El ascunsese de
sabia Izabelei o sută de prooroci ai Domnului, în două peşteri, cîte
cincizeci într-una şi îi hrănea cu pîine şi cu apă. Pe acest iconom al
său, chemîndu-l împăratul Ahab la sine mai înainte de venirea lui Ilie
la dînsul, l-a trimis să caute iarbă uscată pe la pîraiele apelor,
pentru hrănirea puţinilor cai ce rămăseseră şi a celorlalte dobitoace.
Cînd Obadia a ieşit din cetate, a întîmpinat pe Sfîntul Prooroc Ilie şi i
s-a închinat pînă la pămînt, apoi i-a spus că Ahab l-a căutat cu
dinadinsul prin toată împărăţia sa. Sfîntul Ilie a zis către Obadia: Du-te şi spune Stăpînului tău că vin la dînsul. Obadia se lepăda, zicînd: Mă
tem că, dacă voi pleca de lîngă tine, Duhul Domnului să nu te răpească
în altă parte şi mă voi face mincinos înaintea stăpînului meu, care, mîniindu-se, mă va ucide. Sfîntul Ilie i-a zis: Viu este Domnul puterilor, Căruia îi stau înainte, că astăzi mă voi arăta lui Ahab.
Deci, Obadia, ducîndu-se, a spus împăratului toate acestea, iar el,
grăbindu-se, a ieşit în întîmpinarea omului lui Dumnezeu şi cînd l-a
văzut, îndată, din răutatea pe care o avea în sine, a îndrăznit a zice
către dînsul un cuvînt aspru ca acesta: Oare tu eşti cel ce răzvrăteşti pe Israil? Iar proorocul lui Dumnezeu i-a răspuns împotrivă fără frică: Nu
eu răzvrătesc pe Israil, ci tu şi casa tatălui tău; căci aţi părăsit pe
Dumnezeul vostru şi v-aţi aplecat necuratului idol Baal.
Dar proorocul, ca cel ce avea în sine puterea
dumnezeiescului ajutor, a început a porunci împăratului cu stăpînire,
zicîndu-i: "Acum, trimiţînd, adună la mine în muntele Carmelului, pe
toate cele zece seminţii ale lui Israil şi să aduci fără de ruşine pe
cei patru sute şi cincizeci de prooroci ai lui Baal. Asemenea să aduci
şi pe ceilalţi patru sute şi cincizeci de prooroci, care jertfesc în
munţii cei înalţi şi în prăpăstii, la alţi necuraţi idoli care cu toţii
mănîncă din masa Isabelei. Toţi aceia să se întrebe cu mine despre
Dumnezeu şi vom vedea care este Dumnezeul cel adevărat".
Împăratul, trimiţînd în pămîntul lui Israil, a adunat
în muntele Carmelului pe toţi proorocii cei mincinoşi, împreună cu
slugile lor şi cu mult popor şi însuşi Ilie rîvnitorul către Dumnezeu a
mers acolo. Stînd el înaintea tuturor, a zis către împărat şi către tot
poporul lui Israil: Pînă cînd veţi şchiopăta voi de amîndouă gleznele voastre? Dacă
Dumnezeu, Care v-a scos pe voi din pămîntul Egiptului, este Dumnezeu,
apoi pentru ce nu mergeţi în urma Lui? Iar dacă Baal este zeul vostru,
apoi mergeţi după el. La aceste cuvinte ale lui, poporul tăcea şi
nici nu putea răspunde ceva; căci toţi cîţi erau israiliteni, erau
mustraţi de conştiinţă pentru rătăcirea lor. Proorocul le-a zis: "Iată
acum, ca să cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu, faceţi ceea ce vă voi
porunci. Mă vedeţi pe mine proorocul Domnului, rămas singur în tot
Israilul, iar pe toţi ceilalţi i-aţi ucis. Vedeţi aici şi pe proorocii
lui Baal, cei atît de mulţi; deci, aduceţi-ne nouă doi viţei spre
jertfe, mie unul, iar slujitorilor lui Baal, altul, şi să nu ne daţi
foc. Drept aceea, peste a cărui jertfă va cădea focul din cer şi o va
arde, al aceluia este adevăratul Dumnezeu şi toţi să vă închinaţi acelui
Dumnezeu, iar potrivnicii să se dea morţii".
Poporul, auzind aceasta, a lăudat judecata
proorocului lui Dumnezeu şi au zis: "Aşa să fie! Bun este cuvîntul
acesta". Deci, fiind aduşi amîndoi viţeii în mijlocul soborului, Sfîntul
Ilie a zis către proorocii cei fără de ruşine ai lui Baal: "Alegeţi-vă
un viţel şi aduceţi-l întîi voi jertfă, de vreme ce voi sînteţi mai
mulţi, iar eu sînt singur, deci, voi face pe urmă. Şi punînd viţelul pe
lemne, să nu aprindeţi focul, ci să vă rugaţi către zeul vostru Baal, ca
să vă trimită foc din cer şi să vă ardă jertfa". Proorocii lui Baal au
făcut aşa. Ei, aruncînd sorţi, şi-au luat un viţel, apoi, punînd lemne
multe, au junghiat viţelul, l-au tăiat în bucăţi, l-au pus pe altar şi
au început a se ruga către Baal, zeul lor, ca să le trimită foc spre
jertfa lor. Ei au chemat numele aceluia de dimineaţă pînă la amiază,
strigînd: "Ascultă-ne, Baale, ascultă-ne pe noi!" Dar nu era nici glas,
nici ascultare şi toţi alergau împreună împrejurul jertfelnicului lor.
Dar cînd a venit la amiază Ilie, proorocul lui Dumnezeu, îi batjocorea şi le zicea: Strigaţi
cu glas mare ca să vă audă zeul vostru, de vreme ce acum are poate altă
îndeletnicire; poate face altceva sau vorbeşte cu alţii sau
benchetuieşte sau doarme. Deci, strigaţi cu glas mare, ca să-l
deşteptaţi! Proorocii cei mincinoşi strigau tare şi se crestau cu
cuţitele, după obiceiul lor; iar unii se băteau cu bicele pînă la
ţîşnirea sîngelui lor.
Apropiindu-se seara şi popii cei fără de ruşine nesporind nimic, Sfîntul Ilie Tesviteanul le-a zis: Tăceţi de acum şi încetaţi căci a sosit vremea jertfei mele. Proorocii lui Baal au încetat, dar Ilie a zis către popor: Apropiaţi-vă de mine!
Toate popoarele s-au apropiat de dînsul şi a luat douăsprezece pietre,
după numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israil, le-a pus pe
altarul Domnului, apoi, tăind viţelul în bucăţi, l-a pus pe lemne, a
săpat groapă împrejurul altarului şi a poruncit popoarelor ca, luînd
patru vase de apă, să toarne apa pe jertfă şi pe lemne, şi au făcut aşa.
Apoi el le-a zis: "Turnaţi al doilea rînd!" şi au turnat. Apoi le-a mai
zis: "Turnaţi al treilea rînd!" şi au turnat. Apa a udat toate cele ce
erau pe altar şi a străbătut şi împrejurul altarului, încît groapa s-a
umplut cu apă.
Atunci Sfîntul Ilie, privind către cer, a strigat către Dumnezeu: Doamne,
Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, ascultă-mă pe mine,
robul Tău, şi trimite foc peste această jertfă, ca astăzi să cunoască
toate aceste popoare, că Tu singur eşti Dumnezeul lui Israil şi eu robul
tău şi Ţie ţi-am înălţat această jertfă. Ascultă-mă pe mine, Doamne,
ascultă-mă cu foc, pentru ca să se întoarcă inimile acestor popoare în
urma Ta. Şi a căzut foc din cer de la Domnul şi a mistuit toate
jertfele cele întregi, lemnele, pietrele, ţărîna şi apa care erau în
groapă. Popoarele, văzînd aceasta, au căzut cu feţele la pămînt,
strigînd: "Cu adevărat Acesta este Unul Dumnezeu şi nu este altul afară
de El." Sfîntul Ilie le-a zis: Prindeţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul dintr-înşii.
Oamenii au prins pe toţi proorocii mincinoşi şi Sfîntul Ilie i-a dus la
rîul Chişon, care curgea şi acolo i-a junghiat cu mîna sa; iar
necuratele lor stîrvuri le-a aruncat în apă, ca să nu se spurce pămîntul
cu ele, nici să se vatăme văzduhul de mirosul lor.
După aceasta, Sfîntul Ilie a zis către împăratul Ahab
ca degrabă să mănînce şi să bea, să înhame caii la caretă şi să plece
în cale, pentru că o să se coboare ploaie mare şi o să-i ude pe toţi.
Deci, Ahab şezînd să mănînce şi să bea, Sfîntul Ilie s-a suit în muntele
Carmelului şi, plecîndu-se la pămînt, şi-a pus faţa între genunchii săi
şi s-a rugat lui Dumnezeu să trimită ploaie pe pămînt şi îndată cu
rugăciunea lui, ca şi cu o cheie, s-a deschis cerul şi s-a coborît o
ploaie mare, încît a udat pe toţi şi pămîntul cel însetat l-a adăpat din
destul. Atunci împăratul Ahab, cunoscînd rătăcirea sa, plîngea pentru
păcatele sale, mergînd pe cale spre Samaria. Sfîntul Ilie, încingîndu-şi
mijlocul, a alergat pe jos înaintea lui Ahab, bucurîndu-se în Domnul
său.
Împărăteasa Izabela, soţia lui Ahab, înştiinţîndu-se
de toate acestea, s-a umplut de iuţime şi de mînie pentru pierderea
proorocilor săi celor fără de ruşine şi a trimis la Sfîntul Ilie,
jurîndu-se pe zeii săi, că a doua zi, în ce ceas a ucis el proorocii lui
Baal, în acelaşi ceas îl va ucide şi ea. Sfîntul Ilie s-a temut de
moarte, ca un om supus neputinţei firii omeneşti, după ceea ce s-a zis:
"Ilie era asemenea om pătimaş!" Şi a fugit de frica Izabelei în
Beer-Şeba, pămîntul Iudeei, şi s-a dus în pustie. Într-o zi a stat să se
odihnească sub un arbore şi, fiind mîhnit, se ruga lui Dumnezeu de
moarte, zicînd: "Doamne, destul am trăit pe pămînt pînă acum, ia acum de
la mine sufletul meu. Oare eu sînt mai bun decît părinţii mei?"
Aceasta a grăit-o proorocul, nu că era supărat de acea prigonire, ci ca
un rîvnitor al lui Dumnezeu, care nu suferea răutăţile omeneşti,
necinstirea lui Dumnezeu şi hulirea Preasfîntului Său nume. Lui îi era
mai uşoară moartea, decît să audă şi să vadă oamenii cei fărădelege,
defăimînd şi lepădînd pe Dumnezeu, Ziditorul lor.
Astfel rugîndu-se, s-a culcat şi a adormit sub copacul acela, cînd iată, îngerul Domnului s-a atins de el, zicîndu-i: Scoală-te şi mănîncă.
Deşteptîndu-se Ilie, a văzut la căpătîiul său o azimă caldă şi un
ulcior cu apă. Deci, sculîndu-se, a mîncat şi a băut şi apoi iarăşi a
adormit. Atunci îngerul s-a atins a doua oară de el, zicînd: Scoală şi mănîncă, căci calea îţi este depărtată!
Deci, sculîndu-se el, a mîncat şi a băut. El, întărindu-se bine, a mers
patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pînă la muntele Horeb. Acolo a
locuit singur în peşteră, vorbind mai întîi cu îngerul, după aceea cu
Dumnezeu singur, Care i S-a arătat în vînt subţire, suflînd cu linişte
prin văzduh luminos. Cînd Domnul se apropia de dînsul, mergeau înainte
cele mai înfricoşate semne ale venirii Lui. La început era un vifor
mare, care răsturna dealurile şi sfărîma pietrele; după aceea venea foc,
dar nu venea încă Domnul în foc, iar după foc venea un glas de lumină
subţire şi acolo era Domnul.
Cînd Ilie a auzit de venirea Domnului, şi-a acoperit
faţa cu cojocul lui şi, ieşind, stătea înaintea peşterii. Cînd a auzit
pe Domnul grăind către dînsul: "Ce faci aici, Ilie?" El a răspuns:
"Rîvnesc după Tine, Doamne, Atotţiitorule, că fiii lui Israil au părăsit
legea Ta, altarele Tale le-au risipit, pe prooroci i-au tăiat cu sabia
şi am rămas numai eu singur; deci, acum caută şi sufletul meu să mi-l
ia". Domnul, mîngîindu-l pe el din necaz, i-a spus că nu tot poporul lui
Israil s-a depărtat de la Dînsul; ci mai are ascunşi dintre robii Săi
încă şapte mii, care nu şi-au plecat genunchii zeului Baal. După aceea,
i-a vestit însă şi pierderea lui Ahab şi a Izabelei împreună cu toată
casa lor, care avea să fie cît de curînd; apoi a poruncit Domnul ca, pe
un oarecare bărbat vestit cu numele Iu, să-l numească la împărăţia lui
Israil, ca unul ce are să piardă toată seminţia lui Ahab. Domnul a mai
poruncit ca pe Elisei să-l ungă prooroc. Astfel, Dumnezeu, mîngîind pe
robul Său, S-a dus de la dînsul.
Proorocul Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, după porunca
Domnului ducîndu-se de acolo, a găsit pe Elisei, fiul lui Safat, arînd
pămîntul cu douăsprezece perechi de boi şi, după ce şi-a pus cojocul,
i-a spus voia Domnului şi l-a numit pe el prooroc. După aceasta, Elisei a
zis către dînsul: "Rogu-mă ţie, lasă-mă puţin timp să sărut pe tatăl şi
pe maica mea şi apoi voi merge după tine". Sfîntul Ilie neoprindu-l,
Elisei s-a dus de a sărutat pe tatăl şi pe maica sa şi, înjunghiind o
pereche de boi, cu care el singur ara, a dat ospăţ vecinilor şi
casnicilor săi; apoi a plecat după Sfîntul Ilie, fiindu-i lui slugă şi
ucenic şi urmîndu-i în tot locul. În acel timp, împăratul Ahab, fiind
stăpînit de Izabela, nelegiuita lui soţie, spre cele mai dinainte
răutăţi ale ei, a făcut altă fărădelege în acest fel.
Un oarecare israilitean, anume Navute (Nabot), avea o vie în Samaria, lîngă aria împăratului Ahab. Acesta a zis către Navute: Dă-mi
mie via ta, ca să fac o grădină de verdeţuri, pentru că este aproape de
casa mea; iar eu îţi voi da ţie altă vie mai bună decît acesta. De
nu-ţi va fi cu plăcere, atunci îţi voi da argint pe ea. Navute a
răspuns: Să nu-mi fie mie acesta de la Domnul Dumnezeul meu, ca să-ţi
dau eu ţie moştenirea părinţilor mei. Auzind aceasta Ahab, s-a
întors la casa sa tulburat şi deznădăjduit de cuvintele lui Navute şi de
necaz n-a mîncat deloc. Atunci Izabela, înştiinţîndu-se de cauza
mîhnirii lui, a rîs de dînsul şi a zis: "Oare în acest fel este
stăpînirea ta, împărate al lui Israil? Tu nu eşti puternic asupra unui
om, să faci după voia ta? Nu mai fi mîhnit şi mănîncă pîine; apoi mai
aşteaptă puţin că eu singură îţi voi da în mîini via lui Navute".
Aceasta zicînd, a dat poruncă în numele împăratului
la mai- marii cetăţilor lui Israil şi a pecetluit-o cu pecetea
împărătească. Într-însa a scris ca să pună asupra lui Navute o pricină
nedreaptă, ca şi cum ar fi vorbit rău de Dumnezeu şi de împărat; apoi,
punînd în faţă martori mincinoşi, l-au ucis cu pietre afară din cetate.
Astfel s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere, din porunca celor
fărădelege. Murind nevinovatul Navute, Izabela a zis către Ahab: "Acum
moşteneşte via lui Navute fără de argint, pentru că el s-a dus dintre
cei vii". Ahab, auzind de uciderea lui Navute, s-a mîhnit puţin, apoi
s-a dus să ia via; dar pe drum a fost întîmpinat, din porunca lui
Dumnezeu, de Sfîntul Prooroc Ilie. Acesta a zis către dînsul: "Deoarece
ai ucis cu nedreptate pe Navute cel nevinovat şi i-ai răpit viaţa lui,
pentru aceasta zice Domnul: "În locul în care au lins cîinii sîngele lui
Navute, tot în acel loc şi sîngele tău îl vor linge cîinii. Asemenea şi
pe femeia ta, Izabela, o vor mînca cîinii şi toată casa ta se va
pierde".
Ahab, auzind cuvintele acestea, a plîns şi, lepădînd
hainele sale împărăteşti, s-a îmbrăcat în sac şi a postit. Atît a putut
de mult acea pocăinţă a lui înaintea lui Dumnezeu, încît acea vremelnică
pedeapsă a luat-o de pe casa lui şi a amînat moartea sa, pentru că
Domnul a zis către proorocul Său Ilie: "De vreme ce Ahab s-a smerit,
pentru aceasta în zilele lui nu voi aduce rele asupra casei lui". După
aceasta, Ahab a mai vieţuit trei ani şi apoi a fost ucis în război. El a
fost adus în Samaria cu careta lui, iar sîngele care cursese l-au lins
cîinii, după cuvîntul proorocului lui Dumnezeu. Asemenea şi cele
proorocite despre Izabela şi despre toată casa lui Ahab, s-au împlinit
toate la vremea lor, după răpirea Sfîntului Ilie.
După moartea lui Ahab, a împărăţit în locul lui fiul
său, Ohozie; dar precum a fost moştenitor la scaunul tatălui său, tot
aşa a fost şi al păgînătăţii. Deci, ascultînd pe Izabela, ticăloasa sa
mamă, a slujit cu jertfe şi cu închinăciune necuratului Baal şi a mîniat
foarte tare pe Domnul Dumnezeul lui Israil, iar din întîmplare, a căzut
de pe fereastra foişorului său şi s-a îmbolnăvit. Atunci a trimis soli
la zeul Baal, mai bine zis la diavolul care locuia în acel idol. El
dădea răspunsuri mincinoase la cei ce-l întrebau despre sănătatea sa,
adică dacă se va scula din pat.
Trimişii lui Ohozie ducîndu-se la Baal, i-a
întîmpinat în cale proorocul lui Dumnezeu Ilie, din porunca Domnului, şi
a zis către dînşii: Oare nu este Dumnezeu din Israil de vă duceţi să
întrebaţi pe întinatul Baal? Deci, întoarceţi-vă şi spuneţi
împăratului, care v-a trimis: Domnul zice astfel: "Nu te vei mai scula
de pe patul pe care te-ai culcat, ci pe el vei muri". Ei,
întorcîndu-se, au spus aceste cuvinte împăratului cel bolnav. Împăratul
i-a întrebat: "Ce fel de om era acela care a spus aceste cuvinte?" Ei au
răspuns: "Era păros şi încins cu o curea peste mijloc". Împăratul a
zis: "Acela a fost Ilie Tesviteanul".
Apoi a trimis pe un ostaş al său, mai mare peste 50,
ca să prindă pe Ilie şi să-l aducă la dînsul. Ducîndu-se, l-au găsit în
muntele Carmelului, pentru că acolo obişnuia a petrece mai mult.
Mai-marele acela, văzîndu-l şezînd în vîrful muntelui, a zis către
dînsul: "Omul lui Dumnezeu, împăratul îţi porunceşte să te pogori de
aici şi să mergi la dînsul". Sfîntul Ilie a răspuns: "Dacă sînt om al
lui Dumnezeu, atunci să se pogoare foc din cer să te mistuie pe tine şi
pe cei cincizeci de oameni ai tăi". Atunci a căzut îndată foc din cer şi
i-a prefăcut pe toţi în cenuşă. Apoi, împăratul a trimis pe un alt
ostaş, tot cu 50 de bărbaţi, şi acelora li s-a făcut acelaşi lucru;
căci, căzînd foc din cer, i-a mistuit. Împăratul a trimis şi pe al
treilea mai mare peste 50 de bărbaţi.
Acela, ştiind ce au pătimit trimişii cei mai dinainte
de el, s-a dus la Sfîntul Ilie cu frică şi cu smerenie şi, plecîndu-se
înaintea lui, l-a rugat, zicînd: "Omule al lui Dumnezeu, sufletul meu
este gata înaintea ta, cum şi sufletele acestor robi care sînt cu mine,
miluieşte-ne pe noi, care n-am venit de voia noastră, ci trimişi; deci,
nu ne pierde cu foc, ca pe cei trimişi mai înainte de noi". Proorocul a
iertat pe cei ce veniseră cu smerenie, iar pe cei ce veniseră cu mîndrie
şi cu stăpînire şi voiau să-l ducă ca pe un rob, nu i-a cruţat. Deci,
Sfîntul Ilie a luat porunca Domnului, ca să meargă la împărat fără
temere cu rîndul al treilea şi să-i zică aceleaşi cuvinte, care le
zisese mai înainte.
Sculîndu-se omul lui Dumnezeu, a mers cu cel mai mare
peste cei 50 şi cu oamenii lui şi, ajungînd la împărat, a zis către
dînsul: Aşa grăieşte Domnul; deoarece ai trimis la Baal să întrebe
despre viaţa ta, ca şi cum n-ar fi fost Dumnezeu în Israil, pe care ai
fi putut să-L întrebi, pentru aceea nu te vei scula de pe patul pe care
zaci, ci vei muri. Astfel a murit Ohozie, după cuvîntul Domnului cel
grăit prin gura proorocului. După Ohozie, împărăţia lui Israil a luat-o
Ioram, fratele lui, deoarece Ohozie n-a avut fiu. În vremea lui Ioram,
s-a sfîrşit casa lui Ahab, pierzîndu-se de mînia dumnezeiască, în zilele
Sfîntului Prooroc Elisei, precum se scrie în viaţa lui.
Cînd s-a apropiat vremea în care voia Domnul să ia pe
Ilie la sine viu cu trupul, Ilie şi Elisei mergeau de la Galgal, o
cetate care se numea astfel, la cetatea Betel. El, văzînd cu
dumnezeiască descoperire răpirea lui, care i se apropiase, voia să ia pe
Elisei în Galgal, tăinuind înaintea lui, cu smerită cugetare,
preamărirea ce era să i se facă de Dumnezeu, şi a zis către Elisei: Tu să şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul pînă la Betel. Sfîntul Elisei, ştiind asemenea din dumnezeiasca descoperire ceea ce era să fie, i-a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi lăsa. Deci, ei au mers amîndoi pînă la Betel. Fiii proorocilor care locuiau în Betel, apropiindu-se deosebi de Elisei, i-au zis: "Tu ştii că Domnul va lua pe stăpînul tău de la tine?" Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. După aceasta Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Tu şezi aici, că pe mine m-a trimis Domnul la Iordan. Elisei a răspuns: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi lăsa; deci, amîndoi au mers la Ierihon.
Apropiindu-se de Elisei, fiii proorocilor din Ierihon i-au zis: Ştii că Domnul va lua astăzi de la tine pe stăpînul tău pe deasupra capului? Elisei a răspuns: Ştiu, dar tăceţi. Sfîntul Ilie a zis către Elisei: Şezi aici, că Domnul m-a trimis la Iordan. Elisei a zis: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu mă voi depărta de tine.
Şi au mers amîndoi, iar 50 de bărbaţi din fiii proorocilor s-au dus în
urma lor, de departe. Cînd amîndoi sfinţii prooroci au ajuns la Iordan,
Ilie a luat cojocul său şi, învîrtindu-l, a lovit apa cu dînsul şi s-a
despărţit în două; apoi au trecut amîndoi ca pe uscat. După ce au trecut
ei Iordanul, Ilie a zis către Elisei: Cere de la mine ce vrei, mai înainte de a fi luat de la tine. Elisei a zis: Cer ca darul din tine să fie îndoit în mine. Ilie i-a zis:
Greu lucru ai cerut; însă, dacă mă vei vedea cînd voi fi luat de la
tine, ţi se va împlini cererea; iar de nu mă vei vedea, nu ţi se va
împlini cererea.
Pe cînd mergeau ei şi grăiau, deodată s-a arătat
între amîn-doi un car cu cai de foc şi Ilie s-a luat spre cer. Elisei
privea şi striga: "Părinte, părinte, carul şi caii lui Israil", ca şi
cum ar zice: "O, părinte, tu ai fost toată puterea lui Israil, care mai
mult cu rugăciunea şi cu rîvna ta ai ajutat împărăţia lui Israil, decît
multă mulţime de viteji şi de ostaşi înarmaţi", şi nu l-a mai văzut.
Elisei s-a apucat de hainele sale şi le-a rupt tînguindu-se. Atunci a
căzut de sus cojocul lui Ilie, lăsat peste dînsul şi, luîndu-l, a stat
pe ţărmurile Iordanului; deci, despărţind cu el apa ca şi Ilie, a trecut
pe uscat; şi astfel s-a făcut moştenitor darului care lucra în
învăţătorul lui.
Sfîntul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu
trupul în carul cel de foc, pînă acum este viu în trup, păzindu-se de
Dumnezeu în locaşurile cereşti. El a fost văzut în Tabor de cei trei
Sfinţi Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului şi iar se va
vedea de oamenii cei muritori trupeşte, înaintea venirii a doua pe
pămînt a Domnului şi cel ce mai înainte a scăpat de sabia Izabelei, va
pătimi în acel timp de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh şi cu Ioan.
De atunci încolo se va învrednici de mare cinste nu numai ca prooroc,
dar ca şi mucenic în ceata sfinţilor, de la dreptul dătător de plată
Dumnezeu, Cel Unul în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, Căruia se
cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Trimiteți un comentariu